Se spune că nimic nu e întâmplător. Ei bine, nu e! Am tot vorbit în ultima vreme despre educație media și nu doar am vorbit, ci am și făcut o mulțime de lucruri legate de educația media și tot încerc să conving lumea din jur, care este adesea sceptică, despre necesitatea ei și despre motivele pentru care ar trebui să devină un element important în educația noastră, a tuturor, în general.
Zilele acestea, mai exact de duminică dimineața încoace, am simțit pe pielea mea, colocvial vorbind, ce înseamnă să fii educat media și cât de minunat este, pe de o parte, să înțelegi cum se întâmplă lucrurile atunci când comunicarea o ia razna și, odată cu asta, manipularea devine ceva la ordinea zilei. Am simțit însă, pe de altă parte, și cât de frustrant poate fi să vezi cu ochii tăi, din interior, cum presa manipulează, dezinformează sau informează trunchiat și subiectiv. Și, mai grav și mai frustrant de atât, am simțit cum este să asiști la mecanismul, ce pare să funcționeze de la sine, prin care autoritățile își acoperă incompentența sau își asigură un capital de imagine enorm din tot ce le pică la îndemână. Știu, arunc cuvinte grele și este nevoie să le susțin cu argumente. O voi face în cele ce urmează, poate nu tocmai ca într-un eseu argumentativ fabricat după baremul de la Bac, dar în tot cazul, într-o încercare, fie ea și fără ecou prea mare, de a spune lucrurilor pe nume și de a trage un semnal de alarmă pentru cei care au urechi de auzit…
Telefoane, știri, emoții… explozii în Sri Lanka
Așadar, duminică dimineața… mă trezesc cu multe apeluri și mesaje pe telefon… ”Ai văzut ce e în Sri Lanka????” Nu, nu văzusem, căci nu îmi stă în fire să îmi umplu diminețile cu știrile zilei. Mi-a crescut însă instantaneu pulsul. Elisa e în Sri Lanka… în Colombo… unde tocmai au avut loc explozii. Mă calmez însă la fel de instantaneu înainte de a răspunde la mesaje și la apeluri care continuă să curgă. Dau câteva telefoane, îmi confirm ceea ce știam deja, și anume că fetele nu se află în Colombo pentru că au plecat cu o zi înainte într-o excursie, la o distanță considerabilă de oraș, unde au și rămas peste noapte. Ok, deci pentru moment sunt în siguranță, pentru că mai știu, de asemenea, că pe durata întregului proiect li se asigură protecția și sunt escortate, pentru confortul lor, lucru pe care și acum și cu doi ani în urmă, când a fost un alt grup în Sri Lanka, l-au asigurat organizatorii de acolo. Aflu că trebuiau să se întoarcă duminică seara în Colombo, dar că nu se vor mai întoarce, ca măsură suplimentară de protecție. Vor fi cazate în Kandy, la aproximativ 200 de km de Colombo, într-un hotel care este în prealabil verificat de poliție și li se va asigura paza la hotel pentru cât timp va fi nevoie până se va decide cum se vor întoarce în țară. În mod normal, grupul are bilete de întoarcere pentru vineri 26 aprilie, dar cel mai probabil se vor face demersuri pentru a se întoarce mai repede.
Până aici, nimic nefiresc, în situația dată, care este, clar, una extrem de gravă. Încerc să mă abțin să dau drumul la televizor pentru că știu că oricât de imună sunt la mediatizarea unor situații de criză, acum mă aflu într-o altă ipostază decât aceea de simplu telespectator. Copilul meu e acolo, în Sri Lanka, și asta face diferența. Citesc doar ce transmit agențiile de presă, mă mai uit din când în când pe BBC, în paralel cu discuțiile pe care le am telefonic cu persoanele direct implicate, respectiv părinți, organizatori din școală. Aflu că s-a luat legătura cu ambasada și că situația e oarecum sub control. Așteptăm…
Breaking Fake News: ”8 copii români duși într-o unitate militară din Sri Lanka”
Și… buuuum! Nu, nu e o altă explozie (acestea au urmat ceva mai târziu), în schimb pe România TV deja fetele de la Iași sunt în bara de breaking news, alternativ cu numărul de morți și de răniți. Ok, îmi spun, e doar modul stupid al unui post tv de a da o știre. Dar în paralel, pe Digi24 domnul Meleșcanu face declarații năucitoare, prin care anunță grav că cele 8 fete din Iași au fost duse într-o unitate militară, departe de zona afectată și că se află în siguranță, lăsând să se înțeleagă faptul că autoritățile române din Sri Lanka au intervenit imediat. Whaaat??? Ce e asta? Cacealma sau ce? Nu, cum să fie cacealma… E doar un domn ministru care spune povești de groază voalate și induce ideea falsă că niște autorități române, care nu aveau nicio legătură în momentul acela cu grupul, sunt eroi salvatori care duc copii într-o bază militară, ca să-i pună la adăpost de bombe. Îi acord circumstanțe atenuante domnului Meleșcanu, n-o fi fost vina lui, așa o fi primit și el raportul de la alții. Și totuși… acei alții, cum au putut să denatureze cu bună știință informațiile? Ei cum… uite așa bine, că deh, dă bine la imagine. Un grup de elevi salvat de autorități din teroarea exploziilor – nu sună chiar rău, nu?
Dacă s-ar fi oprit aici toate, tot ar fi fost ok… aș fi trecut poate peste prezența de spirit a autorităților care, apropos, nu au intervenit nici ca să schimbe biletele de avion, nici ca să asigure escorta pe tot parcursul drumului de ieri de la Kandy spre aeroport, decât după intervenții și mesaje trimise indirect. Biletele de avion au fost schimbate de către unul dintre angajații agenției turistice din Iași prin care au fost cumpărate biletele și care s-a deplasat duminică seara la birou ca să intre în sistem și să facă schimbarea, după ce a primit undă verde de la compania aeriană. Aș fi trecut poate peste lipsa de tact (ca să fiu delicată) a autorităților, nu pentru că este de acceptat, ci pentru că pot să înțeleg că în astfel de situații de criză se pot crea sincope și nu are cum să fie totul coerent și perfect. Dar putem fi măcar onești, nu-i așa? Retoric vorbind…
Jurnalism, telenovelă, dramă versus educație media
Ceea ce a urmat, mi-a creat însă un dezgust profund față de modul în care unii înțeleg să practice o meserie pe care cândva mi-am dorit să o practic eu însămi – un spectacol mediatic absurd, niște oameni hămesiți, avizi după senzațional și lacrimogen cu orice preț. Luni dimineața am fost sunată de la școală să mi se ceară acordul pentru a fi contactată de presă, în calitate de părinte al uneia dintre fetele din grup. Presă care se afla buluc la poarta liceului, așteptând conducerea. Am acceptat să fiu contactată, nu pentru că mi-aș fi dorit să devin vedetă (numai de asta nu aveam eu nevoie în momentele astea), ci tocmai pentru că eram convinsă că toată povestea asta va căpăta proporții patetice și se va încerca transformarea ei în material brut pentru știri de senzație și am considerat că pot, măcar puțin, să stau în calea mascaradei. Nu m-am înșelat deloc. Puterea de manipulare a celui care ține microfonul ori camera în mâini e groaznică. Da, groaznică și pe alocuri penibilă. Am dat declarații; prin telefon, pe stradă, live, înregistrat. E ok, mi-am spus, e important ca lumea să știe că acești copii sunt în siguranță și că totul va fi bine. Ei, aș!!! Cum așa? Dar nu e panică? Nu sunt lacrimi? Hmmm, nu e bine atunci… că scade ratingul. Las la o parte modul în care mi s-au pus tot felul de întrebări, pe un ton sau altul… nu pot să trec însă peste cerința unei dudui de la Pro TV de a-mi obține acordul să ia poze ale Elisei de pe rețelele sociale sau (apogeul!) să mă înregistreze când vorbesc cu ea sau când îi trimit un mesaj și să dea pe post așa ceva. Probabil că mi-ar fi oferit și niște spray lacrimogen ca să fie totul mai autentic. Am refuzat categoric și am subliniat că nu văd relevanța acestor lucruri pentru a redacta o știre obiectivă. La fel cum nu am înțeles relevanța unor întrebări referitoare la cine a plătit deplasarea elevilor în Sri Lanka sau cât au costat biletele de avion.
”Panică” – varianta soft a lui ”șoc și groază”
”Panica” a fost cuvântul cel mai vehiculat al zilei. Întrebări în care figura acest cuvânt ori sinonimele sale am primit de la mai mulți ziariști. Nimic nefiresc, în fond… Le-am spus tuturor cât am putut de clar că fiica mea este bine și că mai degrabă ea își făcea griji pentru cum primim noi acasă veștile, tocmai pentru că știe cum alarmează presa lumea… Ce văd azi pe internet? ”Mamă, te rog nu te panica!!!” Pe bune???? Domnilor jurnaliști, din câte știu eu, ca profesor de limba română, ghilimelele se folosesc atunci când citezi pe cineva, nu când cineva îți relatează, la persoana a treia, despre altcineva… Sau ați vorbit în vis cu fiica mea și nu știu eu?!
S-a trecut repede peste faptul că autoritățile au dezinformat din primul moment… nu la fel de repede s-a renunțat însă la insistența de a afla când se întorc fetele pentru a mai lungi puțin agonia unui breaking news care, deși inițial avea potențial de rating peste medie, nu a fost exploatat probabil conform așteptărilor. Toată după-amiaza de luni am primit telefoane al căror scop era același – de a cere confirmarea întoarcerii mai rapide a fetelor în țară. În ciuda încercărilor de a nu face public momentul exact al întoarcerii, tocmai pentru a le feri de intervențiile agresive ale presei, cineva a făcut publică totuși informația… Cine? Evident, autoritățile, pentru care probabil că era mai important să scoată în evidență faptul că fetele vor ajunge mai repede în țară, sugerându-se, din nou eronat, că cineva a făcut demersuri oficiale în acest sens. Nu, nu au venit mai repede pentru că s-a activat celula de criză sau alte celule de alte naturi, ci pentru că, așa cum am precizat, un angajat binevoitor al agenției Next Voyage a modificat niște bilete. Azi dimineață am primit din nou telefoane cu aceleași întrebări – când ajung fetele, unde, cine le aduce la Iași și așa mai departe. Răbdarea mea a atins niște limite, dar am încercat să îmi păstrez calmul. Important e că fetele au aterizat cu bine și sunt în drum spre Iași. Au reușit să evite curiozitatea ziariștilor. În sfârșit se simte implicarea autorităților care le-au ajutat să părăsească aeroportul din Otopeni fără a fi văzute de presă.
De la patetic la ridicol… sau invers
În timp ce vorbesc cu Elisa la telefon, o duduie pe Antena 3 anunță grav că fetele trebuie să aterizeze de din clipă în clipă pe Otopeni și că X va intra în direct în curând cu declarații de ultimă oră. Mi-e milă de ea sincer și cumva mă amuză gravitatea cu care citește de pe prompter. Apoi, câteva ore mai târziu, aud, printre altele, o altă inepție – că fetele au evitat de fapt presa pentru că sunt extrem de afectate și vor avea nevoie de consiliere psihologică. Până unde poate să meargă toată minunea asta? Se pare că nu există limite atunci când vine vorba de fake news, de știri denaturate, de manipulare.
Pe drumul spre Iași Elisa a avut timp să citească mare parte din materialele vehiculate zilele acestea prin presa românească. Se minunează, se amuză până la un punct, dar e șocată de felul în care presa a prezentat totul. Și șocul atinge apogeul când dă peste un text ca acesta, scris de un oarecare ceva… jurnalist nu pot să îi spun, filosof e prea mult. În orice caz, o specie rară de apărător al valorilor europene și al culturii ”bătrânului continent”, întrebându-se, retoric, citez: ”cine sunt iresponsabilii care au trimis elevi români într-o țară în care colcăie teroriștii?”
Elisa e scârbită, la propriu, și mă întreabă dacă oamenii ăștia care scriu în felul ăsta chiar sunt absolvenți de jurnalism, o facultate pe care ea însăși își dorea să o urmeze la un moment dat. Da, sunt jurnaliști… sau cel puțin așa le place lor să creadă, jurnaliști care în goana lor după senzațional uită care le este, de fapt, menirea. Jurnaliști și autorități care ignoră faptul că în țara asta sunt și oameni educați media, care știu ce înseamnă manipularea, denaturarea informațiilor, exagerarea, știrile false și, mai mult decât orice, știu cât de vulnerabilă este lumea la toate acestea. Și, culmea, suntem din ce în ce mai mulți, domnilor!
Și ca să îi răspund anonimului care meditează la nemurirea bătrânului continent civilizat sau pur și simplu ca să spunem lucrurilor pe nume și să ne mai scuturăm de atâta dramatism, ”iresponsabilii” ăștia care au trimis niște adolescenți în Sri Lanka, domnule, suntem noi, niște oameni, părinți și profesori, pentru care a trăi pe planeta asta înseamnă ceva mai mult decât a respira aerul prețios dintr-o bulă utopică în care au unii impresia că trăiesc, noi, niște oameni pentru care educația, civilizația, viața în general nu se traduc, printre altele, în note mari la Bac, în burți pline și în grija de capra vecinului.
Post Scriptum
Scriam, la început că nimic nu e întâmplător. Nu, nu este! Căci zilele acestea, dincolo de trăirile firești ale unui părinte care își știe copilul aflat într-o zonă în care au avut loc atentate, am trăit la propriu cea mai intensă și mai dezamăgitoare lecție de educație media, care mi-a dovedit, o dată în plus, că ceea ce fac de vreo trei ani încoace în domeniul ăsta, împreună cu cei de la Centrul pentru Jurnalism Independent, nu e în zadar.
You might also like
Leave A Reply