De când mă știu mi-a plăcut numărul șapte. N-aș putea să spun cu precizie motivul și nici nu pot face vreo conexiune cu vreo dată importantă din viața mea, dar șapte e un număr care-mi place. Nu, nu e norocos, căci nu mă cred în vreun basm și nici nu l-am pus prin vreo parolă (aviz amatorilor!), e doar un număr care îmi place.
Ei bine, de data asta cred că a fost și ceva magie la mijloc, căci săptămâna a șaptea din anul școlar de grație 2017 – 2018 a fost fantastică! Cum altfel ar putea fi o săptămână care, clar, a stat sub semnul cunoașterii?! Exact… cunoaștere luciferică, cunoaștere paradisiacă, autocunoaștere în forme multiple și alte lucruri de astea cu care ne distrăm noi, profii de română… Exercițiul cu care am început săptămâna la consiliere a fost dovada vie că avem cu toții nevoie să ne cunoaștem pe noi înșine și să îi cunoaștem pe cei din jur. Am făcut un experiment simpatic, intitulat simplu ”Cum mă văd CEILALȚI?” versus ”Cine Sunt EU?”. Nu-l descriu aici, căci nu vreau să scriu un roman, însă pot da detalii celor interesați. Acum îmi dau seama că ar fi sunat mai bine ”Cine cred eu că sunt EU?” În tot cazul a fost o experiență utilă, cred, pentru bobocii mei care au reușit astfel să se cunoască un pic mai bine… Pe lângă asta, luni am făcut cunoștință cu Armata română și câteva exponate (armament, muniție, echipamente) despre care nu am înțeles totuși dacă sunt încă utilizabile sau fac parte dintr-o colecție demnă de un muzeu al armatei, judecând strict după anii de fabricație (aproximativ 1960 – 1970). Experiență interesantă, zic, și cam atât.
Lexicul care bate câmpii
Orele de comunicare au fost cu adevărat distractive. Cele de la clasa a cincea pentru că ne-am jucat cu câmpuri lexicale și am fost foarte creativi în exerciții, iar cele de la clasa a noua pentru că ne-au demonstrat că în folosirea lexicului nu există doar câmpuri, ci și câmpii… da, da, căci unii, mai ales prin presă, bat câmpii cu grație, cum ar zice metaforic cineva și o țin în pleonasme și tautologii, uite așa, ”din grabă ori din neatenție”, cum frumos îi scuză Manualul de Limba și literatura română de la Art. Chiar așa! Dacă citește (din întâmplare) cineva de pe la Art rândurile acestea, luați rogu-vă în seamă și rugămintea unui biet profesor de a schimba odată manualele de liceu, că taaare mai păcătuiesc în multe aspecte. Pe cât de încântată sunt de manualul de la Art pentru clasa a cincea pe atât de dezamăgită și din ce în ce mai plictisită sunt de cele concepute pentru liceu.
Chirița, comisul Ioniță și câțiva tovarăși de-ai lui Harap Alb…
Revenind la stări mai optimiste, cred că tonusul pozitiv al săptămânii a venit și din faptul că orele au fost populate de personaje care încă mai reușesc să stârnească interesul elevilor… măcar prin umor, dacă nu prin altceva. Am citit Chirița pe roluri (cu actor masculin în rolul Chiriței, ca să respectăm tradiția), am analizat ceremonialul narativ din povestiri cu tâlc și… am definitivat proiectul Harap-Alb pe Facebook, despre care am mai pomenit pe aici și care a ieșit mult mai bine decât m-aș fi așteptat eu. Mă gândesc serios că ar putea fi extins și la alte personaje din alte opere. Chiar așa… ce simpatic ar fi un grup secret al personajelor din programa școlară, nu?
Feedback-ul este esențial, dacă vrei să faci educație!
Cred că am mai spus-o și în alte contexte și am de gând să o repet… este esențial, ca profesor, să fii capabil să primești feedback de la elevi. Și mă refer la un feedback sincer, asumat, fie el pozitiv sau negativ. Este unul dintre lucrurile pe care le-am învățat în vara aceasta, la școlile de vară pe la care m-am plimbat (după spusele unora). Și pentru că până acum ceream feedback, dar aveam întotdeauna îndoieli în privința sincerității (da, hârtia și scrisul pe hârtie, chiar și anonim… cenzurează), am decis ca de acum înainte să cer feedback online… pentru asta există Google Forms, că doar vorba aia am făcut cursuri de utilizare a aplicațiilor Google în educație, cu vreo câțiva ani în urmă, dacă îmi amintesc eu bine… așa că la final de unitate, la clasa a noua (deh, experimentez mai ales acolo unde îmi este mai la îndemână), am aplicat un formular de feedback (anonim, desigur, căci scopul este să să îmi îmbunătățesc metodele de interacțiune cu elevii și să răspund nevoilor lor reale) pe care l-au completat 17 elevi din 26. Unii au preferat ca formă de feedback tăcerea, exercitându-și de fapt dreptul de a nu da feedback. Dar asta nu m-a dezarmat, căci din cele 18 răspunsuri am aflat o mulțime de lucruri care chiar mă vor ajuta să îmi structurez mai bine ceea ce urmează să fac în unitatea următoare.
Una peste alta, după cum spuneam, șapte e un număr care îmi place. Iar săptămâna a șaptea mi-a plăcut teribil. Singurul lucru care m-a demoralizat e automatul de cafea… care de săptămâna aceasta furnizează doar ciocolată caldă și ceai, adică apă chioară cu gust de nimic pentru că adolescenții și copiii nu au voie să consume cofeină. Măsură corectă și sănătoasă, zic! Dar noi, adulții, care avem liber la cofeină, cu ce-am greșit???? Eh, nu-i mare pagubă în fond, căci oricum cafeaua de la automatul de cafea nu-i grozavă, așa că ne adaptăm, fiecare după imaginație și posibilități. (va urma)
